Caută

,,Binecuvântarea dintr-un cărucior”


Eram pe punctul de a izbucni în lacrimi, într-una din zile, când intrând în camera de la servici, am văzut mormanul de hârtii și formulare ce trebuia să le fac. Nu puteam să îmi cred ochilor că în ciuda eforturilor mele, a orelor suplimentare, a nopților și weekend-urilor, a oricărui efort de a le termina pe toate și de ,a fi la zi cu hârțogăriile’, tot mai erau de făcut! Parcă veneau dintr-un izvor nesecat numit ,hârtii de rezolvat’!

Deși fără nici un chef să mă apuc de vreuna din ele, m-am așezat la birou încercând să sortez urgent de non-urgent, important de cele de rutină. Mi-a căzut la mână o scrisoare, un raport, un sumar venit de la spitalul de copii din Dublin. Am recunoscut imediat numele și copilul despre care făcea referire în raport. Cum aș putea să uit… acel chip frumos de copilă inocentă!

O văzusem în urmă cu câteva zile … fusese programată cu o urgență și am ajuns să o cunosc și eu. Mi-am adus aminte, când am mers la sala de așteptare și i-am strigat numele… mă așteptam să fie diferit … un domn înalt, elegant, poate cu origini de Viking (cum le spun eu unora din părțile astea) se ridică și impinge un copil în cărucior. Nu era prima dată scenariul acesta …. fiind mult mai practic și ușor pentru părinți să vină cu căruciorul înăuntru, nu era ceva nou să văd un părinte cu unul. Ne prezentăm, facem cunoștință, recunoscând că sunt mai noi veniți la noi la clinică …. și întreb care este problema … uitându -mă la copil, cu urechea ascultâng îngrijorările părintelui, care am înțeles că era tatăl fetiței în cauză. În timp ce tatăl copilei vorbește, dau să mă ridic spunând că fetița face convulsii și că trebuie să îi dau ceva de urgență …. ah…. nu, nu … nu e nevoie … nu e cea mai gravă, spune dânsul cu un ton apăsat … eu sunt obișnuit cu astea! Asta nu e atât de rea convulsie ca cea de dimineață, chiar înainte să plecăm de-acasă! Stați puțin … nu înțeleg … mă uit încă odată, pe fișa ei nu are nici un medicament încă adăugat, nu arată nici o boală cronică!

Suntem mai noi la dumneavoastră la clinică, îmi explică tatăl… acum ne transferăm și hârtiile de la cealalată clinică unde am fost. Știți, la naștere, în a 2a sau a 3a zi de spitalizare, fetița noastră a făcut meningită. Meningită… m-am gândit eu!!! La vârsta asta! Doamne ….! De atunci viata ei s-a schimbat si a noastra, povesteste tatal. Face convulsii in fiecare zi, ne-am obișnuit cu asta… îi dăm 2 medicamente zilnic, dar încă convulsiile ei nu sunt controlate. Convulsii în fiecare zi… mă gândeam eu!!! Creierul ei are o grămadă de ciruite afectate… o grămadă de ‘scurt-circuite’ în fiecare zi… Doamne mă gândeam eu! Cu fiecare infecție respiratorie convulsiile se înțetesc, sunt mai dese și mai prelungite…. îmi spuse tatăl cu un ton dezamăgit, descurajat… Am vrut să ies din cameră afară să pot plânge… dar nu puteam… treabuia să arăt că sunt puternică, stăpână pe situație, că orice provocare o iau ca atare să o gestionez cât mai bine! Dar în mintea mea suna într-una… meningită… meningită… Iar sufletul meu bocea plin de lacrimi!

Parcă o lacrimă vru să cadă și pe obraz când am citit acel raport de la spital despre ea… eu puteam citi … eu puteam vedea mormanul acela de hârtii care, în acea zi, mă provocase mai mult decât de obicei… ea nu putea vedea, vederea îi fusese afectată de nemilosul meningococ care nu-și găsi alt trup ‘mai obosit de viață’ să lovească, ci numai pe ea! Ea nu va vedea niciodată … nu se va putea plânge de nimic, pentru că nu va ști ce e în jurul ei! O ființă plăpândă venită în lumea noastră, cu duh de viață din Creatorul Vieții … nu e drept am vrut să strig! Parcă o neliniște diferită, un gând de nedreptate mă bantuia atunci… eu mormăiam că vedeam prea multe hârtii, mormăiam că viața îmi putea fi mai ușoară fără ele… dar venise ,,binecuvântarea aceasta în cărucior” ca să îmi aducă aminte ce HAR să vezi lumina zilei, să vezi hârtii, să vezi totul și orice… ce HAR să ai vedere!

Dumneata la ce te uiți? La ce îți folosești vederea ? Te uiți ca și mine la ‘mormanul vieții’ cu îngrijorări, cu vești sumbre, cu preziceri apocaliptice și începi să murmuri? Te plângi într-una că viața ar trebui să fie altfel? Murmuri și bombănești că viața ar trebuie să îți fie mai ușoară în secoulul XXI? Unde vă sunt ochii ațintiți într-o vreme ca aceasta? Ceea ce vezi, te provoacă ca și pe mine? Sau te face să Îl lauzi pe dătătorul Luminii? Vederea ce o ai te ajută într-o vreme ca aceasta sau te doboară? M-am simțit groaznic în acea zi… mi-a părut rău și mi-am cerut iertare Dătătorului de viață… nu, nu a greșit când mi-a dat vederea, nu a greșit că mi-a păzit vederea în toți acești ani… acea zi mi s-a schimbat pentru că mi-am schimbat modul în care mă uitam la ‘hârtiile și lucrul meu... trebuie să stau la acel birou toata ziua, să le rezolv pe toate! Dar modul în care am hotărât să mă uit la ele a fost diferit!

Dumnezeu nu a greșit nici în dreptul dumneavoastră că v-a dat vedere, nu a greșit că v-a păzit ochii în toți anii pe care îi aveți… dar ce alegeți să faceți cu vederea dumneavoastră? Unde alegeți să priviți? Cum alegeți să priviți… cum alegeți să vedeți lucrurile din viața dumneavoastră, chiar și în aceastp pandemie? Ne rămâne o provocare tuturor, și mie și dumneavoastra: ce credeți că ar vrea Dumnezeu să vedem cu ochii spirituali într-o vreme ca aceasta? ,,Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos , tot trupul va fi plin de lumină;”(Matei 6: 22) Fie ca Lumina Duhului Sfânt să pătrundă vederea noastră și să ne dea fiecăruia o perspectivă divină asupra tuturor circumstanțelor vieții!

Eva Chende

23 afișare

Copyright 2020 Betania Church Dublin. All rights reserved