Credința

Credința

 

Rădăcina educației de secol XXI, formarea personalității copiilor și adolescenților precum și îndemnul constant pe care îl primim în fiecare zi din partea societății moderne este încrederea de sine.

 

Cum rămâne atunci cu încrederea în Dumnezeu?

Oamenii cred că informația, știința și cunoștința îi fac puternici, însă toate acestea trei le putem numi înțelepciune lumească. Pentru orice se întâmplă în jur, se caută explicații științifice, logice, raționale, fiindcă Dumnezeu și credința în atotputernicia Lui, nu mai oferă tipul de răspuns pe care mințile neduhovnicești îl caută și, pentru că este împotriva intereselor actuale ale omenirii să mai creadă în Dumnezeu. „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește”.

Oamenii susțin că nu mai pot crede. Însă adevărul este cu totul diferit de afirmația lor. Neputința de a crede are de fapt la bază existența în viețile multora a unor lucruri, atitudini, comportamente neplăcute lui Dumnezeu, condamnate de Sfânta Scriptură și de biserică. Necredința lor vine din lipsa voinței de a renunța la obiceiurile lor păcătoase în care găsesc plăcere, satisfacție și din căutarea permanentă de justificări a comportamentului lor, cu ajutorul cărora nu fac altceva decât să își anestezieze conștiința. Este adevărat: credința în Dumnezeu produce schimbare.

 

Totuși, mai mult decât o contradicție cu valorile lumii, ce este credința în Dumnezeu? Pentru unii, credința în Dumnezeu nu este nimic mai mult decât o moștenire culturală, o formă prin care își dovedesc apartenența față de o familie, tradiție, un cult, o națiune. Dar „adevărata credință este un lucru viu; adevărata credință este întotdeauna activă, încă de la început.” Capitolul 11 al epistolei către Evrei se prezintă ca o frumoasă colecție de exemple ale credinței oamenilor din vechime, debutând cu ceea ce am numi drept definiție a credinței: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” – Evrei 11:1 Cu alte cuvinte, credința este o siguranță de nezdruncinat, de neclintit, o convingere fermă și pătrunzătoare cu privire la ceva ce încă nu putem vedea cu ochii fizici. În calitate de copii ai lui Dumnezeu, poate am fi surprinși de rezultat dacă am efectua o analiză a ceea ce este inconștient exercițiul permanent al credinței noastre. Realitatea spirituală pe care noi o putem pricepe numai prin credință, include certitudinea că Domnul Isus Cristos este viu și adevărat, deși nu l-am văzut niciodată, nici nu am fost martori ai învierii Lui; gândul neîndoios că El va reveni să își răpească biserica, cu toate că nu a sosit; încrederea că Isus Cristos mijlocește pentru noi, și totuși niciodată nu ne-a fost dat să Îl auzim. Mai mult decât toate acestea, pentru noi, veridicitatea jertfei mântuitoare este indiscutabilă! Dumnezeu ne-a revelat aceste adevăruri prin credința pe care ne-a dăruit-o, iar ele sunt parte din viețile noastre. Din momentul în care am crezut, „am descoperit că sunt reale și trec testul experienței.”

 

Scriptura ni-l aduce în atenție și pe Enoh, care prin credință a fost mutat de pe pământ „ca să nu vadă moartea. Și n-a mai fost găsit pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.” Evrei 11:5 Modelul de credință pe care îl primim exemplu din viața lui Enoh, este umblarea zilnică cu Dumnezeu, trăirea în voia Sa și în ascultarea de El, de poruncile Lui. „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui!” Iată un om care a fost înștiințat de Dumnezeu cu privire la lucruri despre care nu exista nici cea mai vagă noțiune, deși pentru noi astăzi reprezintă normalitatea: aducem aici în discuție pe Noe și ploaia. Credința lui, împreună cu „o teamă sfântă” v. 7 l-au îndemnat să asculte și să acționeze în direcția în care a fost înștiințat de Dumnezeu, ceea ce a avut ca urmare salvarea familiei sale și osândirea lumii.  Astfel Noe, „a ajuns moștenitor al neprihănirii care se capătă prin credință.”

 

Negreșit că de-a lungul vieții noastre, credința ne va fi pusă la încercare. Buzele afirmă, și este ușor să ne practicăm credința atunci când nu ne sunt puși în față munți înalți de încercări. Dragostea lui Dumnezeu nu ne va scăpa de suferință, de boli, sau de moarte. „Ca și frica, credința este o atitudine atotpătrunzătoare, care afectează întreaga viață a omului.” Dumnezeu nu ne lasă descoperiți în nici o situație; credința acționează ca scut, cu ajutorul căruia putem stinge săgețile arzătoare ale celui rău.

Cantitatea credinței noastre nu limitează puterea lui Dumnezeu. Domnul Isus îi învață pe ucenici despre cât de mult se poate face cu o credință atât cât un bob de muștar. Condiția care rămâne, este să fie o credință neprefăcută. Rămâne deci să trăim în ascultare de Dumnezeu, prin credință, să căutăm pacea și sfințirea, pentru ca la sfârșitul alergării noastre să putem spune din toată inima, ca unii care știu că au umblat în neprihănire: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința.”

 

Cristina Chiș

 

arrow