Condamn întunericul sau aprind lumina?

Pe vremea lui Moise, doisprezece lideri  din Israel sunt trimiși să iscodească țara Canaana. Se întorc după patruzeci de zile și aduc dovezi despre bogata țară și vești despre cei ce stăpânesc acolo (Numeri 13 si 14). Șocul apare la prezentarea raportului când aceste doisprezece iscoade se împart în două tabere.

În una dintre tabere erau zece iscoade și prezintă negativ țara Canaan – un tărâm al umbrelor și al nesiguranței: ,,Țara pe care am străbătut-o ca s-o iscodim, este o țară care mănâncă pe locuitorii ei…” (Numeri 13:32),  iar  a doua tabără este formată din două iscoade, Iosua și Caleb și ei prezintă Canaanul astfel: ,,Țara în care curge lapte și miere… nu vă temeți de oamenii din țara aceea că îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei!” (Numeri 14:8,9). Cei doisprezece cercetează împreună aceeași situație,  vorbesc despre același loc și totuși prezintă perspective atât de diferite. Probabil poporul Israel s-a gândit că cei zece au atâta maturitate și echilibru pentru că au un raport real. Iar Iosua și Caleb păreau niște idealiști imaturi. Pentru că azi  noi cunoaștem finalul acestei istorii ne pare atât de rău pentru cei zece lideri care au pribegit fără speranță prin pustiu, târând după ei tot Israelul. Iosua și Caleb au fost singurii dintre adulții de atunci care au mai rămas în viață, au intrat în țara promisă și au primit moștenirea.

Dar oare și în prezent când, analizând uriașii din lumea umbrelor, nu ne confruntăm cu aceeași situație? Am crescut fiind sfătuiți adesea să luăm bine seama la cât de întunecat este întunericul, ce dăunătoare este moartea, ce consecințe grele are păcatul. Sfaturi ce genera teama, numită pe nedrept teama de Dumnezeu sau cercetare. Se năștea în mine dorința puternică de a fugi de întuneric. Aș fi fugit, dar… unde? Umbra era mereu în jurul meu, viața – o alergare istovitoare. Iosua și Caleb au văzut ceva cu totul aparte la canaaniți: ,,Ei nu mai au nici un sprijin.” Deci odată avuseseră sprijin…! De aceia crescuseră așa viguros și de aceea și țara era binecuvântată. Cum de au știut cei doi despre canaaniți că ,,nu mai au nici un sprijin”? Probabil nu au știu ceva concret cu privire le ei, dar au păstrat în memorie felul glorios în care  Dumnezeu i-a scos din robia Egiputlui, apoi cum au trecut prin Marea Roșie ca pe uscat, felul cum îi ocrotea  printr-un nor ziua și printr-un stâlp de foc noaptea; toate le aminteau că Dumnezeu s-a dedicat lor.  Da, se uitau țintă la măreția lui Dumnezeu, ,,Domnul este noi”- spuneau ei, și atunci toate obstacolele pământești păreau atât de neînsemnate. Vreau să scot în evidență că azi pentru noi este la fel de benefic să ne reamintim minunile Lui, puterea Lui și identitatea noastă în El pe cât a fost și pentru Iosua și Caleb să facă acest exercițiu atunci. Petru prezintă cuvântul venit din  Duhul ca ,,o lumină ce luminează într-un loc întunecos până se va crăpa de ziuă și va răsări luceafărul de dimineață în inimile voastre.”(2 Petru1:19).

Deci, cuvintele noastre spuse prin Duhul lui Dumnezeu aduc lumină, speranță, oamenilor din jur. Și cu cât vor petrece mai mult timp în apropierea luminii din noi cu atât vor înțelege singuri dezavantajul întunericului. Astfel nu va fi totdeauna necesar să zugrăvim prin cuvinte despre cât de dăunător este păcatul. Când facem din viața noastră o LUMINĂ în sfeșnic, nu sub obroc, cei din jur vor cunoaște că întunericul este nefolositor. Amin

 

Rahela Ivan

arrow